Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Nexus-ul cretan al poeziei lui Liviu Antonesei

        de Silviu Gongonea

Exasperant de proteic, practicând cu maximum de succes majoritatea tipurilor de discurs, de la cel ficţional şi până la cel implicat-civic, având conştiinţa artei sale şi fără a solicita un loc la tribuna oficială, Liviu Antonesei este unul dintre marii jucători ai momentului pe piaţa ideilor. Posedă, în egală măsură, o estetică comportamentală şi o nobilă candoare a raţiunii care dau măsura umanismului entuziasmant al gândirii sale pe care nici contestatarii nu îl pot nega. Administrează un blog personal care, fără voia diriguitorului, a devenit, în timp, o veritabilă instituţie culturală, creuzet creativ şi spaţiu de iradiere şi emulaţie lirică.

Ca poet – unul dintre cei mai importanţi ai zilelor noastre – Liviu Antonesie scrie o poezie a paradoxurilor germinative. El îmbracă postura rezidentului degajat ce se joacă cu orbitoarele irizări în oglinzile subiectivităţii. Tăios realistă şi totodată meditativă, exaltată şi corosiv nostalgică, criptic-biografică prin adierile lasciv-cretane curmate de recile şuierări septentrionale, bufă şi prăpăstios gravă, până la sublimarea ultimă, ea este în ansamblul ei de o aparentă moliciune confesivă învecinată cu oralitatea. Ridicat parcă pe vârfurile propriei cutezanţe creatoare peste gardul de fier al istoriei şi al propriilor drame, poetul priveşte spre acea Arcadie a spiritului şi îşi declară mulţumit ataraxia, „ ... am fost fericit, şi sunt fericit şi acum, şi simt cum mă scufund/ încet şi sigur în cele fără de moarte…”, ca imediat să se întoarcă la vitalismul resemnat ce străbate nervos volumul de la un capăt la celălalt: „Ajungă-i morţii măreţia ei!” (Jocul combinatelor).

Cartea este gândită ca un triptic poetic, Ochiul şoimului prin ceaţă, Poveşti filosofice cretane din AD 2019 şi Poteci spre undeva, orchestrat întocmai unei derulări treptate în jurul a ceea ce Nicolae Coande numeşte totemul său personal, edificiu mnezic în urcare, structură geologică afectivă şi culturală inconfundabilă. De aici, din stratosfera aceasta ideatică, rezidă puterea de cuprindere holistă a lumii şi a perenităţii ei, vaste peisaje aparent nesemnicative, precum nişte golfuri între stâncile solide de care se izbesc valurile unei vieţi ajunse la senectute. Fără a fi un sentimental, poetul aduce în prim-plan frânturi din această biografie de care se leagă locuri şi oameni apropiaţi.

Marea dragoste a lumii se cere surdinizată într-un spectacol decent şi sunt puţini poeţii ce au reuşit asta. Unul dintre ei este Emil Brumaru căruia Liviu Antonesei, dincolo de o relaţie de discipolat, îi dedică un poem tulburător ce poate fi considerat şi un postulat (îndeplinit) de credinţă poetică, care vorbeşte despre felul cum se poziţionează poetul între semeni. Datarea pe „6 Ianuarie 2019, în Iaşi” vorbeşte de la sine despre împrejurarea în care a fost scris: „Se apropia miezul nopţii cînd şi-a început înălţarea/ şi atunci toată urîţenia şi tot răul lumii s-au ascuns/ sub dealuri mari de zăpadă care flutura prin aerul pur/ din aripile sale enorme, întinse pe jumătate de cer / Îngerul nu a strigat, nimeni nu l-a auzit vreodată / strigînd, el numai a şoptit ceva, a şoptit uşor/ şi vracii în verde, cu măşti pe faţă, mai mult au bănuit/ decît au auzit o binecuvîntare pentru lumea aceasta/ pe care mult a iubit-o, pentru viaţa nicicînd subţiată,/ mereu dilatîndu-se, dospind la dimensiuni himalaiene./ Şi el era înger, şi el era şi înger căzut şi ridicat/ şi s-a urcat spre fîneţele raiului, unde iezii plecaţi/ au sunat adunarea, au pregătit sărbătoreşte primirea,/ după cum se cuvine, după legea cea veche, a îngerilor,/ şi deopotrivă a îngerilor căzuţi şi apoi ridicaţi…/ Şi a fost semnul, şi a fost chipul, şi a fost asemănarea!/” (Îngerul a şoptit).

Răbufnirile surdinizate sunt, desigur, ale efemerului uman, dar arta poetului este clasică. Spaţiul mental cretan este nexus-ul poeziei sale, al poeziei pure care trebuie redusă în cele din urmă la esenţa ei. Mulţi poeţi s-au declarat poeţii timpului lor, numai că şi ei au tras cu ochiul spre modelele armonizante: „Bătrînul orb nu se înşela, cum nu se înşela/ nici celălalt orb, dar în trei mii de ani,/ totul se schimbă, absolut totul –/ nu mai poţi spune marea neagră ca vinul,/ marea e acum vînătă, iar vinul vineţiu-roşiatic./ Chiar şi o singură sută de ani schimbă totul,/ formulele dislocate ale modernilor rămîn/ fără întrebuinţare, aşa cum nu mai poţi lua/ cu împrumut nimic nici de la clasici.../ Albia rîului pare, chiar este mereu aceeaşi,/ dar curge mereu o altă apă, mereu alta...// Şi nu e totuna – sau este totuna? – dacă Învierea/ mereu se repetă sau se prăvale o singură dată,/ în glorie, la sfîrşitul vremurilor...” (Mereu alta).

Actuală şi proaspătă, poezia autorului Scrisorilor filosofice cretane are în acelaşi timp ceva din frumuseţea literaturii anticilor, prin simplitatea şi firescul ei comunică cu marea poezie a lumii.

 

© 2007 Revista Ramuri